"Mara", de Ioan Slavici - indici spaţiali
La începutul romanului, în expoziţiune, Slavici ne face cunoştinţă cu personajul principal, Mara Bârzovanu şi ne descrie cadrul unde vor avea loc întâmplările. Pentru a crea impresia de veridicitate, acţiunea este plasată într-un spaţiu care împrumută elemente ale realului. Localităţile Lipova, Radna, Arad şi altele, mai mici, precum şi râul Mureş, pomenite în primul capitol, pot fi uşor localizate pe harta reală a României. Pentru necesităţile naraţiunii, Slavici transfigurează însă realitatea, scoţând în evidenţă Lipova şi Radna, pe care le face adevărate centre comerciale. În plus, autorul îşi manifestă subiectivismul atunci când apreciază că „în faţa bisericii se întinde Radna cea frumoasă”, că biserica românească din Lipova are „turnul sclipicios şi plin de zorzoane” şi că „pe Murăş la vale se întinde şesul cel nesfârşit al Ţării Ungureşti”. Epitetele „cea frumoasă”, „sclipicios şi plin de zorzoane” şi „cel nesfârşit” sunt expresii ale viziunii proprii a autorului asupra spaţiului acţiunii. Realitate şi ficţiune se împletesc astfel în romanul „Mara”.
Argumentare că un text este literar - compunere
PLANUL COMPUNERII
COMPUNEREA
I.INTRODUCERE
- definiţia textului literar
Textul literar este un text prin care autorul îşi propune să impresioneze şi să emoţioneze cititorii, exprimându-şi propriile gânduri, idei şi sentimente, prin folosirea unui limbaj artistic, puternic marcat de subiectivitate.
II. CUPRINS
Argumentarea apartenenţei textului " Mezul iernei", la categoria textelor literare
a) îşi propune să impresioneze cititorii – explici cum face asta;
b) exprimă gânduri, idei, sentimente ale autorului (iei poezia strofă cu strofă şi arăţi ce spune autorul, ce gânduri, idei şi sentimente comunică)
c) limbajul este artistic, încărcat de subiectivitate:
· imagini artistice şi figuri de stil (prezentarea celor mai importante imagini şi figuri de stil, cu semnificaţia lor)
· muzicalitate ( ritm, rimă, măsură)
„Mezul iernei” este un text literar pentru că are toate caracteristicile acestui tip de text. În primul rând, îşi propune să impresioneze, să emoţioneze cititorii prin descrierea unui tablou de iarnă, în care gerul striveşte natura, nerăpindu-i totuşi frumuseţea şi misterul.
În al doilea rând, este un text literar pentru că exprimă trăirile proprii ale autorului. Contemplând un peisaj de iarnă, acesta este mai întâi îngrozit de virulenţa gerului. E atât de frig, încât se aud trosnind stejarii în pădure, încât şi stele par încremenite pe bolta cerească. Peisajul este totuşi încântător şi eul liric este fermecat de strălucirea zăpezii. Măreţia naturii îl copleşeşte şi are sentimentul că trebuie să existe un creator care a zămislit-o. Îşi închipuie natura ca pe un templu, ale cărui coloane sunt fumurile ce ies pe hornurile caselor. Acoperişul templului este bolta cerească, luna este farul principal, iar stelele sunt făcliile. Munţii sunt altarele şi vântul scoate sunete îngrozitoare la orga reprezentată de codri. Omul se simte mărunt în faţa grandorii naturii.
În al treilea rând, caracterul literar al textului este dat de limbajul folosit. Este un limbaj artistic, care creează imagini, prin intermediul cărora poetul îşi exprimă emoţiile. Astfel, prima strofă începe cu imaginea vizual-auditivă a naturii copleşite de ger. Epitetele „amar”, „cumplit”, „îngheţate” şi „oţelit” transmit un sentiment de nelinişte şi chiar teamă în faţa grozăviei frigului. Strofa continuă cu imaginea (tot vizual-auditivă) a câmpiilor acoperite de zăpadă. Comparaţia „zăpada... pare-un lan de diamanturi” şi epitetele „cristalină” şi „strălucitoare” sugerează frumuseţea şi strălucirea zăpezii, care îl încântă pe eul liric. În următoarele strofe, autorul creează imaginea naturii ca un templu. El foloseşte comparaţia fumuri...se ridică ca înaltele coloane”, metaforele „altare”, „organe sonoare” şi epitetele „albe”, „scânteios”, „maiestuos”, „tainic”, „măreţ”, „fantastic”, „argintii”, „nemărginitul”, „îngrozitoare” pentru a sugerea măreţia şi misterul naturii şi pentru a transmite un sentiment de admiraţie amestecată cu teamă. Eul liric presimte existenţa unui creator divin îndărătul acestei grandori cosmice.
Limbajul artistic se arată şi prin forma muzicală a textului, care este organizat în versuri, are rimă împerecheată şi ritm trohaic.
III. ÎNCHEIERE
Concluzii - rezumatul cuprinsului
În concluzie, textul „Mezul iernei” este literar, deoarece, prin intermediul unui limbaj artistic, expresiv, autorul îşi comunică emoţii şi gânduri legate de iarnă, prin care reuşeşte să ne impresioneze puternic.
Demonstraţie că un text este fabulă (planul compunerii)
PLANUL COMPUNERII
COMPUNEREA
I. INTRODUCERE
Definiţia fabulei
Fabula este o specie a genului epic, în care se critică defecte omeneşti prin intermediul obiectelor sau al fiinţelor necuvântătoare. Fabula are două părţi ( naraţiune şi morală ) şi un mesaj cu caracter educativ.
II. CUPRINS
Argumentarea faptului că textul "Câinele şi căţelul" este o fabulă
a) specie a genului epic - are:
- acţiune - rezumat;
- personaje - enumerare;
- narator;
b) prin intermediul unor animale, critică defecte omeneşti:
- demagogia ( Samson ) - explicaţie, citate;
- îngâmfarea (Samson) - explicaţie, citate;
- naivitatea (Samurache) - explicaţie, citate;
- etc.
c) are o structură specifică:
- textul narativ;
- morala (învăţătura);
d ) caracterul educativ al mesajului;
Textul “Câinele şi căţelul”, de G. Alexandrescu este o fabulă, pentru că are toate caracteristicile acestui tip de text.
...................................................................
În primul rând, este un text epic. Are acţiune, personaje, narator. Acţiunea este simplă. Câinele Samson .......................................................
Personajele sunt................................ Naratorul povesteşte la persoana a III-a.
...........................................................................
....................................................................
În al doilea rând, textul este fabulă, pentru că, prin intermediul unor animale, sunt criticate de fapt defecte umane. Samson este tipul omului.............
Samurache este tipul omului ............................
..........................................................................
......................................................................
...........................................................................
..........................................................................
.................................................
................................................................
...........................................................
.......................................................
....................................................
În al treilea rând, textul are o structură specifică fabulei. Prima parte conţine ...........................,
iar a doua parte........................................
...................................................................
..............................................................
În sfârşit, textul este fabulă, pentru că are un mesaj cu caracter educativ. Învăţăm de aici.......
..................................................
III. ÎNCHEIERE
Concluzii - scurt rezumat al cuprinsului;
În concluzie, textul « Câinele şi căţelul » este o fabulă, pentru că................................................
Cuvântul polisemantic şi omonimele
Teoretic, diferenţa pare evidentă. Omonimele sunt două (sau mai multe cuvinte) care, întâmplător, au aceeaşi formă (acelaşi corp sonor), dar au sensuri total diferite. Cuvântul polisemantic este un cuvânt care are mai multe sensuri înrudite. Repet, în-ru-di-te.
Practic, uneori e mai greu de spus dacă avem de-a face cu două cuvinte diferite sau numai cu unul singur, cu mai multe sensuri înrudite.
Să exemplific.
1. Cuvintele sare şi sare sunt omonime. Au aceeaşi formă (sunt formate din aceleaşi sunete: s, a, r, e), dar au înţeles total diferit:
Maria sare coarda.
Mama pune sare în mâncare.
2. Cuvântul baie este polisemantic. El are mai multe sensuri înrudite.
- cadă: Am pus apă în baie.
- încăpere: Uşa de la baie s-a rupt.
- spălare: Eu fac baie.
Aici nu e la fel ca mai sus, în cazul lui sare-sare. Nu avem trei cuvinte cu aceeaşi formă, ci este un singur cuvânt cu trei sensuri înrudite (toate au legătură cu apa, cu ideea de spălare). Provine din latinescul bannea.
Ca să fie şi mai clar, trebuie să ştiţi că mai există un cuvânt baie (omonim cu cel de mai sus), care înseamnă mină. Provine din maghiarul banya. Îl întâlnim în denumirile oraşelor Baia Mare, Baia de Fier, Baia de Aramă, care se numesc aşa, deoarece există o mină în regiune. Prin urmare primul cuvânt baie (cel cu trei sensuri) şi acesta (cu sensul de mină) sunt omonime.
Funcţia şi obiectul ironiei în cele trei poezii din ciclul "Tablouri biblice (Versuri de abecedar)", de Tudor Arghezi
Textele lui Arghezi pot fi citite în două chei. Ambele includ o componentă ironică.
În primul rând, le putem citi ca pe o ironie fină la adresa textului biblic. Prin urmare, în această variantă, obiectul ironiei este chiar Biblia. Sigur, este o ironie tandră, pentru că Adam şi Eva sunt transformaţi în nişte copii năzdrăvani, iar Dumnezeu devine un tată sever. Funcţia ironiei nu este de a arunca o blasfemie, ci de a aduce, prin umorul conţinut, mesajul biblic mai la îndemâna cititorului de orice vârstă, de a-l face mai familiar, mai uşor de receptat.
În al doilea rând, le putem citi ca pe o ironie tandră la adresa copiilor neastâmpăraţi. Prin urmare, în această variantă, obiectul ironiei sunt copiii năzdrăvani. Ei sunt ipostaziaţi în Adam şi Eva. Copilăria este vârsta fericirii şi a inconştienţei, la fel ca a primilor oameni. Tatăl este un Dumnezeu atoateştiutor şi atotputernic. Funcţia ironiei, în această lectură, este moralizatoare. Copiii sunt mustraţi cu blândeţe şi învăţaţi ce e bine şi ce e rău.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu