luni, 28 noiembrie 2011
miercuri, 16 noiembrie 2011
Pentru practica pedagogica la limba si literatura romana!Cateva materiale care v-ar putea ajuta la predarea lectiilor!
"Mara", de Ioan Slavici - indici spaţiali
La începutul romanului, în expoziţiune, Slavici ne face cunoştinţă cu personajul principal, Mara Bârzovanu şi ne descrie cadrul unde vor avea loc întâmplările. Pentru a crea impresia de veridicitate, acţiunea este plasată într-un spaţiu care împrumută elemente ale realului. Localităţile Lipova, Radna, Arad şi altele, mai mici, precum şi râul Mureş, pomenite în primul capitol, pot fi uşor localizate pe harta reală a României. Pentru necesităţile naraţiunii, Slavici transfigurează însă realitatea, scoţând în evidenţă Lipova şi Radna, pe care le face adevărate centre comerciale. În plus, autorul îşi manifestă subiectivismul atunci când apreciază că „în faţa bisericii se întinde Radna cea frumoasă”, că biserica românească din Lipova are „turnul sclipicios şi plin de zorzoane” şi că „pe Murăş la vale se întinde şesul cel nesfârşit al Ţării Ungureşti”. Epitetele „cea frumoasă”, „sclipicios şi plin de zorzoane” şi „cel nesfârşit” sunt expresii ale viziunii proprii a autorului asupra spaţiului acţiunii. Realitate şi ficţiune se împletesc astfel în romanul „Mara”.
Argumentare că un text este literar - compunere
PLANUL COMPUNERII
COMPUNEREA
I.INTRODUCERE
- definiţia textului literar
Textul literar este un text prin care autorul îşi propune să impresioneze şi să emoţioneze cititorii, exprimându-şi propriile gânduri, idei şi sentimente, prin folosirea unui limbaj artistic, puternic marcat de subiectivitate.
II. CUPRINS
Argumentarea apartenenţei textului " Mezul iernei", la categoria textelor literare
a) îşi propune să impresioneze cititorii – explici cum face asta;
b) exprimă gânduri, idei, sentimente ale autorului (iei poezia strofă cu strofă şi arăţi ce spune autorul, ce gânduri, idei şi sentimente comunică)
c) limbajul este artistic, încărcat de subiectivitate:
· imagini artistice şi figuri de stil (prezentarea celor mai importante imagini şi figuri de stil, cu semnificaţia lor)
· muzicalitate ( ritm, rimă, măsură)
„Mezul iernei” este un text literar pentru că are toate caracteristicile acestui tip de text. În primul rând, îşi propune să impresioneze, să emoţioneze cititorii prin descrierea unui tablou de iarnă, în care gerul striveşte natura, nerăpindu-i totuşi frumuseţea şi misterul.
În al doilea rând, este un text literar pentru că exprimă trăirile proprii ale autorului. Contemplând un peisaj de iarnă, acesta este mai întâi îngrozit de virulenţa gerului. E atât de frig, încât se aud trosnind stejarii în pădure, încât şi stele par încremenite pe bolta cerească. Peisajul este totuşi încântător şi eul liric este fermecat de strălucirea zăpezii. Măreţia naturii îl copleşeşte şi are sentimentul că trebuie să existe un creator care a zămislit-o. Îşi închipuie natura ca pe un templu, ale cărui coloane sunt fumurile ce ies pe hornurile caselor. Acoperişul templului este bolta cerească, luna este farul principal, iar stelele sunt făcliile. Munţii sunt altarele şi vântul scoate sunete îngrozitoare la orga reprezentată de codri. Omul se simte mărunt în faţa grandorii naturii.
În al treilea rând, caracterul literar al textului este dat de limbajul folosit. Este un limbaj artistic, care creează imagini, prin intermediul cărora poetul îşi exprimă emoţiile. Astfel, prima strofă începe cu imaginea vizual-auditivă a naturii copleşite de ger. Epitetele „amar”, „cumplit”, „îngheţate” şi „oţelit” transmit un sentiment de nelinişte şi chiar teamă în faţa grozăviei frigului. Strofa continuă cu imaginea (tot vizual-auditivă) a câmpiilor acoperite de zăpadă. Comparaţia „zăpada... pare-un lan de diamanturi” şi epitetele „cristalină” şi „strălucitoare” sugerează frumuseţea şi strălucirea zăpezii, care îl încântă pe eul liric. În următoarele strofe, autorul creează imaginea naturii ca un templu. El foloseşte comparaţia fumuri...se ridică ca înaltele coloane”, metaforele „altare”, „organe sonoare” şi epitetele „albe”, „scânteios”, „maiestuos”, „tainic”, „măreţ”, „fantastic”, „argintii”, „nemărginitul”, „îngrozitoare” pentru a sugerea măreţia şi misterul naturii şi pentru a transmite un sentiment de admiraţie amestecată cu teamă. Eul liric presimte existenţa unui creator divin îndărătul acestei grandori cosmice.
Limbajul artistic se arată şi prin forma muzicală a textului, care este organizat în versuri, are rimă împerecheată şi ritm trohaic.
III. ÎNCHEIERE
Concluzii - rezumatul cuprinsului
În concluzie, textul „Mezul iernei” este literar, deoarece, prin intermediul unui limbaj artistic, expresiv, autorul îşi comunică emoţii şi gânduri legate de iarnă, prin care reuşeşte să ne impresioneze puternic.
Demonstraţie că un text este fabulă (planul compunerii)
PLANUL COMPUNERII
COMPUNEREA
I. INTRODUCERE
Definiţia fabulei
Fabula este o specie a genului epic, în care se critică defecte omeneşti prin intermediul obiectelor sau al fiinţelor necuvântătoare. Fabula are două părţi ( naraţiune şi morală ) şi un mesaj cu caracter educativ.
II. CUPRINS
Argumentarea faptului că textul "Câinele şi căţelul" este o fabulă
a) specie a genului epic - are:
- acţiune - rezumat;
- personaje - enumerare;
- narator;
b) prin intermediul unor animale, critică defecte omeneşti:
- demagogia ( Samson ) - explicaţie, citate;
- îngâmfarea (Samson) - explicaţie, citate;
- naivitatea (Samurache) - explicaţie, citate;
- etc.
c) are o structură specifică:
- textul narativ;
- morala (învăţătura);
d ) caracterul educativ al mesajului;
Textul “Câinele şi căţelul”, de G. Alexandrescu este o fabulă, pentru că are toate caracteristicile acestui tip de text.
...................................................................
În primul rând, este un text epic. Are acţiune, personaje, narator. Acţiunea este simplă. Câinele Samson .......................................................
Personajele sunt................................ Naratorul povesteşte la persoana a III-a.
...........................................................................
....................................................................
În al doilea rând, textul este fabulă, pentru că, prin intermediul unor animale, sunt criticate de fapt defecte umane. Samson este tipul omului.............
Samurache este tipul omului ............................
..........................................................................
......................................................................
...........................................................................
..........................................................................
.................................................
................................................................
...........................................................
.......................................................
....................................................
În al treilea rând, textul are o structură specifică fabulei. Prima parte conţine ...........................,
iar a doua parte........................................
...................................................................
..............................................................
În sfârşit, textul este fabulă, pentru că are un mesaj cu caracter educativ. Învăţăm de aici.......
..................................................
III. ÎNCHEIERE
Concluzii - scurt rezumat al cuprinsului;
În concluzie, textul « Câinele şi căţelul » este o fabulă, pentru că................................................
Cuvântul polisemantic şi omonimele
Teoretic, diferenţa pare evidentă. Omonimele sunt două (sau mai multe cuvinte) care, întâmplător, au aceeaşi formă (acelaşi corp sonor), dar au sensuri total diferite. Cuvântul polisemantic este un cuvânt care are mai multe sensuri înrudite. Repet, în-ru-di-te.
Practic, uneori e mai greu de spus dacă avem de-a face cu două cuvinte diferite sau numai cu unul singur, cu mai multe sensuri înrudite.
Să exemplific.
1. Cuvintele sare şi sare sunt omonime. Au aceeaşi formă (sunt formate din aceleaşi sunete: s, a, r, e), dar au înţeles total diferit:
Maria sare coarda.
Mama pune sare în mâncare.
2. Cuvântul baie este polisemantic. El are mai multe sensuri înrudite.
- cadă: Am pus apă în baie.
- încăpere: Uşa de la baie s-a rupt.
- spălare: Eu fac baie.
Aici nu e la fel ca mai sus, în cazul lui sare-sare. Nu avem trei cuvinte cu aceeaşi formă, ci este un singur cuvânt cu trei sensuri înrudite (toate au legătură cu apa, cu ideea de spălare). Provine din latinescul bannea.
Ca să fie şi mai clar, trebuie să ştiţi că mai există un cuvânt baie (omonim cu cel de mai sus), care înseamnă mină. Provine din maghiarul banya. Îl întâlnim în denumirile oraşelor Baia Mare, Baia de Fier, Baia de Aramă, care se numesc aşa, deoarece există o mină în regiune. Prin urmare primul cuvânt baie (cel cu trei sensuri) şi acesta (cu sensul de mină) sunt omonime.
Funcţia şi obiectul ironiei în cele trei poezii din ciclul "Tablouri biblice (Versuri de abecedar)", de Tudor Arghezi
Textele lui Arghezi pot fi citite în două chei. Ambele includ o componentă ironică.
În primul rând, le putem citi ca pe o ironie fină la adresa textului biblic. Prin urmare, în această variantă, obiectul ironiei este chiar Biblia. Sigur, este o ironie tandră, pentru că Adam şi Eva sunt transformaţi în nişte copii năzdrăvani, iar Dumnezeu devine un tată sever. Funcţia ironiei nu este de a arunca o blasfemie, ci de a aduce, prin umorul conţinut, mesajul biblic mai la îndemâna cititorului de orice vârstă, de a-l face mai familiar, mai uşor de receptat.
În al doilea rând, le putem citi ca pe o ironie tandră la adresa copiilor neastâmpăraţi. Prin urmare, în această variantă, obiectul ironiei sunt copiii năzdrăvani. Ei sunt ipostaziaţi în Adam şi Eva. Copilăria este vârsta fericirii şi a inconştienţei, la fel ca a primilor oameni. Tatăl este un Dumnezeu atoateştiutor şi atotputernic. Funcţia ironiei, în această lectură, este moralizatoare. Copiii sunt mustraţi cu blândeţe şi învăţaţi ce e bine şi ce e rău.
La începutul romanului, în expoziţiune, Slavici ne face cunoştinţă cu personajul principal, Mara Bârzovanu şi ne descrie cadrul unde vor avea loc întâmplările. Pentru a crea impresia de veridicitate, acţiunea este plasată într-un spaţiu care împrumută elemente ale realului. Localităţile Lipova, Radna, Arad şi altele, mai mici, precum şi râul Mureş, pomenite în primul capitol, pot fi uşor localizate pe harta reală a României. Pentru necesităţile naraţiunii, Slavici transfigurează însă realitatea, scoţând în evidenţă Lipova şi Radna, pe care le face adevărate centre comerciale. În plus, autorul îşi manifestă subiectivismul atunci când apreciază că „în faţa bisericii se întinde Radna cea frumoasă”, că biserica românească din Lipova are „turnul sclipicios şi plin de zorzoane” şi că „pe Murăş la vale se întinde şesul cel nesfârşit al Ţării Ungureşti”. Epitetele „cea frumoasă”, „sclipicios şi plin de zorzoane” şi „cel nesfârşit” sunt expresii ale viziunii proprii a autorului asupra spaţiului acţiunii. Realitate şi ficţiune se împletesc astfel în romanul „Mara”.
Argumentare că un text este literar - compunere
PLANUL COMPUNERII
COMPUNEREA
I.INTRODUCERE
- definiţia textului literar
Textul literar este un text prin care autorul îşi propune să impresioneze şi să emoţioneze cititorii, exprimându-şi propriile gânduri, idei şi sentimente, prin folosirea unui limbaj artistic, puternic marcat de subiectivitate.
II. CUPRINS
Argumentarea apartenenţei textului " Mezul iernei", la categoria textelor literare
a) îşi propune să impresioneze cititorii – explici cum face asta;
b) exprimă gânduri, idei, sentimente ale autorului (iei poezia strofă cu strofă şi arăţi ce spune autorul, ce gânduri, idei şi sentimente comunică)
c) limbajul este artistic, încărcat de subiectivitate:
· imagini artistice şi figuri de stil (prezentarea celor mai importante imagini şi figuri de stil, cu semnificaţia lor)
· muzicalitate ( ritm, rimă, măsură)
„Mezul iernei” este un text literar pentru că are toate caracteristicile acestui tip de text. În primul rând, îşi propune să impresioneze, să emoţioneze cititorii prin descrierea unui tablou de iarnă, în care gerul striveşte natura, nerăpindu-i totuşi frumuseţea şi misterul.
În al doilea rând, este un text literar pentru că exprimă trăirile proprii ale autorului. Contemplând un peisaj de iarnă, acesta este mai întâi îngrozit de virulenţa gerului. E atât de frig, încât se aud trosnind stejarii în pădure, încât şi stele par încremenite pe bolta cerească. Peisajul este totuşi încântător şi eul liric este fermecat de strălucirea zăpezii. Măreţia naturii îl copleşeşte şi are sentimentul că trebuie să existe un creator care a zămislit-o. Îşi închipuie natura ca pe un templu, ale cărui coloane sunt fumurile ce ies pe hornurile caselor. Acoperişul templului este bolta cerească, luna este farul principal, iar stelele sunt făcliile. Munţii sunt altarele şi vântul scoate sunete îngrozitoare la orga reprezentată de codri. Omul se simte mărunt în faţa grandorii naturii.
În al treilea rând, caracterul literar al textului este dat de limbajul folosit. Este un limbaj artistic, care creează imagini, prin intermediul cărora poetul îşi exprimă emoţiile. Astfel, prima strofă începe cu imaginea vizual-auditivă a naturii copleşite de ger. Epitetele „amar”, „cumplit”, „îngheţate” şi „oţelit” transmit un sentiment de nelinişte şi chiar teamă în faţa grozăviei frigului. Strofa continuă cu imaginea (tot vizual-auditivă) a câmpiilor acoperite de zăpadă. Comparaţia „zăpada... pare-un lan de diamanturi” şi epitetele „cristalină” şi „strălucitoare” sugerează frumuseţea şi strălucirea zăpezii, care îl încântă pe eul liric. În următoarele strofe, autorul creează imaginea naturii ca un templu. El foloseşte comparaţia fumuri...se ridică ca înaltele coloane”, metaforele „altare”, „organe sonoare” şi epitetele „albe”, „scânteios”, „maiestuos”, „tainic”, „măreţ”, „fantastic”, „argintii”, „nemărginitul”, „îngrozitoare” pentru a sugerea măreţia şi misterul naturii şi pentru a transmite un sentiment de admiraţie amestecată cu teamă. Eul liric presimte existenţa unui creator divin îndărătul acestei grandori cosmice.
Limbajul artistic se arată şi prin forma muzicală a textului, care este organizat în versuri, are rimă împerecheată şi ritm trohaic.
III. ÎNCHEIERE
Concluzii - rezumatul cuprinsului
În concluzie, textul „Mezul iernei” este literar, deoarece, prin intermediul unui limbaj artistic, expresiv, autorul îşi comunică emoţii şi gânduri legate de iarnă, prin care reuşeşte să ne impresioneze puternic.
Demonstraţie că un text este fabulă (planul compunerii)
PLANUL COMPUNERII
COMPUNEREA
I. INTRODUCERE
Definiţia fabulei
Fabula este o specie a genului epic, în care se critică defecte omeneşti prin intermediul obiectelor sau al fiinţelor necuvântătoare. Fabula are două părţi ( naraţiune şi morală ) şi un mesaj cu caracter educativ.
II. CUPRINS
Argumentarea faptului că textul "Câinele şi căţelul" este o fabulă
a) specie a genului epic - are:
- acţiune - rezumat;
- personaje - enumerare;
- narator;
b) prin intermediul unor animale, critică defecte omeneşti:
- demagogia ( Samson ) - explicaţie, citate;
- îngâmfarea (Samson) - explicaţie, citate;
- naivitatea (Samurache) - explicaţie, citate;
- etc.
c) are o structură specifică:
- textul narativ;
- morala (învăţătura);
d ) caracterul educativ al mesajului;
Textul “Câinele şi căţelul”, de G. Alexandrescu este o fabulă, pentru că are toate caracteristicile acestui tip de text.
...................................................................
În primul rând, este un text epic. Are acţiune, personaje, narator. Acţiunea este simplă. Câinele Samson .......................................................
Personajele sunt................................ Naratorul povesteşte la persoana a III-a.
...........................................................................
....................................................................
În al doilea rând, textul este fabulă, pentru că, prin intermediul unor animale, sunt criticate de fapt defecte umane. Samson este tipul omului.............
Samurache este tipul omului ............................
..........................................................................
......................................................................
...........................................................................
..........................................................................
.................................................
................................................................
...........................................................
.......................................................
....................................................
În al treilea rând, textul are o structură specifică fabulei. Prima parte conţine ...........................,
iar a doua parte........................................
...................................................................
..............................................................
În sfârşit, textul este fabulă, pentru că are un mesaj cu caracter educativ. Învăţăm de aici.......
..................................................
III. ÎNCHEIERE
Concluzii - scurt rezumat al cuprinsului;
În concluzie, textul « Câinele şi căţelul » este o fabulă, pentru că................................................
Cuvântul polisemantic şi omonimele
Teoretic, diferenţa pare evidentă. Omonimele sunt două (sau mai multe cuvinte) care, întâmplător, au aceeaşi formă (acelaşi corp sonor), dar au sensuri total diferite. Cuvântul polisemantic este un cuvânt care are mai multe sensuri înrudite. Repet, în-ru-di-te.
Practic, uneori e mai greu de spus dacă avem de-a face cu două cuvinte diferite sau numai cu unul singur, cu mai multe sensuri înrudite.
Să exemplific.
1. Cuvintele sare şi sare sunt omonime. Au aceeaşi formă (sunt formate din aceleaşi sunete: s, a, r, e), dar au înţeles total diferit:
Maria sare coarda.
Mama pune sare în mâncare.
2. Cuvântul baie este polisemantic. El are mai multe sensuri înrudite.
- cadă: Am pus apă în baie.
- încăpere: Uşa de la baie s-a rupt.
- spălare: Eu fac baie.
Aici nu e la fel ca mai sus, în cazul lui sare-sare. Nu avem trei cuvinte cu aceeaşi formă, ci este un singur cuvânt cu trei sensuri înrudite (toate au legătură cu apa, cu ideea de spălare). Provine din latinescul bannea.
Ca să fie şi mai clar, trebuie să ştiţi că mai există un cuvânt baie (omonim cu cel de mai sus), care înseamnă mină. Provine din maghiarul banya. Îl întâlnim în denumirile oraşelor Baia Mare, Baia de Fier, Baia de Aramă, care se numesc aşa, deoarece există o mină în regiune. Prin urmare primul cuvânt baie (cel cu trei sensuri) şi acesta (cu sensul de mină) sunt omonime.
Funcţia şi obiectul ironiei în cele trei poezii din ciclul "Tablouri biblice (Versuri de abecedar)", de Tudor Arghezi
Textele lui Arghezi pot fi citite în două chei. Ambele includ o componentă ironică.
În primul rând, le putem citi ca pe o ironie fină la adresa textului biblic. Prin urmare, în această variantă, obiectul ironiei este chiar Biblia. Sigur, este o ironie tandră, pentru că Adam şi Eva sunt transformaţi în nişte copii năzdrăvani, iar Dumnezeu devine un tată sever. Funcţia ironiei nu este de a arunca o blasfemie, ci de a aduce, prin umorul conţinut, mesajul biblic mai la îndemâna cititorului de orice vârstă, de a-l face mai familiar, mai uşor de receptat.
În al doilea rând, le putem citi ca pe o ironie tandră la adresa copiilor neastâmpăraţi. Prin urmare, în această variantă, obiectul ironiei sunt copiii năzdrăvani. Ei sunt ipostaziaţi în Adam şi Eva. Copilăria este vârsta fericirii şi a inconştienţei, la fel ca a primilor oameni. Tatăl este un Dumnezeu atoateştiutor şi atotputernic. Funcţia ironiei, în această lectură, este moralizatoare. Copiii sunt mustraţi cu blândeţe şi învăţaţi ce e bine şi ce e rău.
Mic dictionar de cuvinte,expresii si citate celebre
Quia nominor leo
Quia nominor leo - Fiindcă mă numesc leu (Phedru, fabula Vacca, capella, ovis et leo)
Cuvintele cu care justifică leul pentru ce a luat cea mai mare parte din cerbul căzut pradă. Phedru a prelucrat o fabulă a lui Esop, ca şi Bolintineanu (La dreptul celui mai tare) şi La Fontaine (Junca, oaia, capra în societatea leului). Expresia fiindcă sunt leu este adresată celor ce abuzează de puterea lor, ca şi în Primo mihi.
Panem et circenses
Panem et circenses - Pâine şi jocuri la circ (Juvenalis - Satirae)
[...] iam pridem, ex quo suffragia nulli / uendimus, effudit curas; nam qui dabat olim / imperium, fasces, legiones, omnia, nunc se / continet atque duas tantum res anxius optat, / panem et circenses. [...]
(Juvenalis, Satirae 10.77–81)
În Roma imperială, în decadenţă, mulţimile nu mai cereau în Forum decât pâine şi spectacole gratuite, după cum reproşează poetul.
În sens general, înseamnă a oferi maselor pomeni neînsemnate, de care nu au nevoie, pentru a le distrage atenţia de la revendicările lor reale.
Hic Rhodos, hic salta!
Hic Rhodos, hic salta! - Aici este Rodos, aici să sari! (Esop - Fabulae)
Esop povesteşte despre un om care se lăuda cu tot felul de vitejii: de pildă că la Rhodos făcuse un salt de 40 de paşi. Când îi asigură pe cei de faţă că are martori, ei îi spun: Ce-i nevoie de martori? Picioarele îţi sunt aici şi tot aici (...) este şi Rhodosul. Expresia, în limba latină, se aplică lăudăroşilor, adică: faptele constituie cea mai bună dovadă despre adevărul afirmaţiilor.
Gaudeamus (igitur, juvenes dum sumus)!
Gaudeamus (igitur, juvenes dum sumus)! - Să ne bucurăm (aşadar, cât suntem tineri)!
Este începutul unui vechi cântec al studenţilor germani devenit imnul studenţilor de pretutindeni. Ca expresie se foloseşte doar primul cuvânt, Gaudeamus!, ridicând paharul, la o agapă colegială. Cântecul studenţesc a fost popularizat în piese de teatru, opere, lucrări simfonice; a fost scrisă chiar şi o operă purtând acest titlu.
Ab urbe condita (Urbis conditae)
Ab urbe condita (Urbis conditae) (U.C) - de la întemeierea oraşului
Anii la romani erau număraţi de la întmeierea oraşului, adică de la întemeierea Romei (753 î.Hr.). Legenda spune că Romulus, fondatorul Romei, a tras prima brazdă pe locul unde s-a întemeiat oraşul.
U.C. pus după cifrele anului înseamnă anul de la fondarea Romei (de exemplu: 450 U.C.).
Titus Livius şi-a intitulat cartea de Istorie romană: Ab urbe condita libri.
Cave ne cadas!
Cave ne cadas! - Ia seama să nu cazi!
În cortegiile triumfale la romani, în spatele învingătorului se afla un sclav care-i spunea aceste cuvinte pe tot parcursul drumului spre Capitoliu, avertisment împotriva trufiei.
Cine se aseamănă se adună
Acesta este unul dintre cele mai vechi adagii ale antichităţii greco-romane. Homer, poetul orb al Greciei arhaice, l-a folosit în Odiseea, poem de mari dimensiuni în care cântă aventurile lui Ulise (Odiseu). După victoria aheilor asupra troienilor, eroul grec se îndreaptă spre insula sa, Itaca. Îi vor fi necesari 10 ani pentru a ajunge la destinaţie. Deghizat în cerşetor, el este condus acasă de un porcar. "Iată un nenorocit condus de un alt nenorocit, astfel zeii îi adună pe cei care se aseamănă! Porcar ticălos, unde îl duci pe acest cerşetor lacom, acest blestem al ospeţelor, care-şi va rezema umerii de toate uşile, cerând resturi de mâncare?", exclamă un căprar întâlnindu-i pe cei doi oameni în zdrenţe.(...)
O formulă reluată de filosofi
În epoca clasică ( sec. V - IV î.Chr.), Platon apoi Aristotel utilizează de asemena adagiul "Cine se aseamănă se adună", precizând ironic "gaiţă lângă gaiţă" (gaiţa este un prădător de cuiburi, cunoscută totodată pentru ţipetele sale stridente).
În secolul I î.Chr. Cicero foloseşte şi el formula într-un sens pesimist: "Am auzit adesea plângerile contemporanilor mei - după un vechi proverb, se adună de bună voie cine se aseamănă -, personaje consulare, precum Caius Salinator, Spurius Albinus, lamentându-se pentru că erau nevoiţi să renunţe la plăceri fără de care nu concepeau viaţa şi, în acelaşi timp, pentru că oamenii care, mai înainte, se ţineau după ei, acum îi abandonau."
Şi poporul din Roma, în epocă, utilizează o variantă cu animale a proverbului: "Măgarul se freacă de măgar."
Oderint, dum metuant!
Oderint, dum metuant! ( fr., Să mă urască, dar să se teamă de mine!)
Cuvintele au fost puse în gura lui Atreus, (rege al Micenei cândva între 1400 şi 1200 Î.Ch.) de scriitorul latin Lucius Accius, autor de tragedii inspirate din legendele şi miturile grecilor.
Atreus ar fi guvernat prin teroare, folosind toate mijloacele pentru a se menţine la putere: torturi, atentate, trădări, canibalism. Legenda spune că soarele însuşi şi-a schimbat drumul pe cer, îngrozit de ceea ce vedea. Descendenţii lui Atreus, atreizii ( fiul său, Agamemnon, şi nepotul său, Oreste ) reproduc în tragediile clasice ateniene toate aceste crime şi multe altele cu mare constanţă. Sângele lor este blestemat.
Din tragediile lui Accius, nu au rămas decât câteva mici fragmente, în care se găseşte şi faimoasa deviză miceniană. Cicero o citează în secolul următor: Vedem, în teatru, care a fost soarta celor ce au zis: "Să mă urască, dar să se teamă de mine!". În plin război civil după asasinarea lui Cezar, oratorul îl viza astfel direct pe adversarul său, Marcus Antonius.
Se pare că era zicala favorită a lui Caligula.
În 1648, la debutul Frondei, primul-ministru Mazarin era atacat în numeroase pamflete rimate (numite mazarinade), care denunţau proiectul său de a introduce un nou impozit. Cardinalul a făcut acest scurt comentariu, inspirat din Atreus: Să scrie, dar să plătească!
Bacchus a noyé plus d'hommes que Neptune
Bacchus a noyé plus d'hommes que Neptune ( fr., Bacchus a înecat mai mulţi oameni decât Neptun )
Ştiind că Bacchus a fost zeul vinului şi Neptun, zeul mărilor, sensul acestei zicale franceze e clar: cârciumile au provocat mai multe victime decât oceanele. Un avertisment deci pentru cei care uneori îşi beau şi mintea!
Faber est suae quisque fortunae
Faber est suae quisque fortunae (lat., Fiecare este făuritorul propriului său destin) - Salustiu, în lucrarea Historia rerum in republica Romana gestarum (cartea I, cap.1).
Reluând tema istoricului latin, poetul francez Mathurin Regnier din secolul al XVI-lea, care s-a străduit să valorifice literatura antică, a formulat aceeaşi idee într-o expresie devenită proverb: Chacun est artisan de sa bonne fortune. (Satire, XIII, 1).
Un conţinut apropiat găsim în zicala noastră: Cum îţi vei aşterne, aşa vei dormi.
Quia nominor leo - Fiindcă mă numesc leu (Phedru, fabula Vacca, capella, ovis et leo)
Cuvintele cu care justifică leul pentru ce a luat cea mai mare parte din cerbul căzut pradă. Phedru a prelucrat o fabulă a lui Esop, ca şi Bolintineanu (La dreptul celui mai tare) şi La Fontaine (Junca, oaia, capra în societatea leului). Expresia fiindcă sunt leu este adresată celor ce abuzează de puterea lor, ca şi în Primo mihi.
Panem et circenses
Panem et circenses - Pâine şi jocuri la circ (Juvenalis - Satirae)
[...] iam pridem, ex quo suffragia nulli / uendimus, effudit curas; nam qui dabat olim / imperium, fasces, legiones, omnia, nunc se / continet atque duas tantum res anxius optat, / panem et circenses. [...]
(Juvenalis, Satirae 10.77–81)
În Roma imperială, în decadenţă, mulţimile nu mai cereau în Forum decât pâine şi spectacole gratuite, după cum reproşează poetul.
În sens general, înseamnă a oferi maselor pomeni neînsemnate, de care nu au nevoie, pentru a le distrage atenţia de la revendicările lor reale.
Hic Rhodos, hic salta!
Hic Rhodos, hic salta! - Aici este Rodos, aici să sari! (Esop - Fabulae)
Esop povesteşte despre un om care se lăuda cu tot felul de vitejii: de pildă că la Rhodos făcuse un salt de 40 de paşi. Când îi asigură pe cei de faţă că are martori, ei îi spun: Ce-i nevoie de martori? Picioarele îţi sunt aici şi tot aici (...) este şi Rhodosul. Expresia, în limba latină, se aplică lăudăroşilor, adică: faptele constituie cea mai bună dovadă despre adevărul afirmaţiilor.
Gaudeamus (igitur, juvenes dum sumus)!
Gaudeamus (igitur, juvenes dum sumus)! - Să ne bucurăm (aşadar, cât suntem tineri)!
Este începutul unui vechi cântec al studenţilor germani devenit imnul studenţilor de pretutindeni. Ca expresie se foloseşte doar primul cuvânt, Gaudeamus!, ridicând paharul, la o agapă colegială. Cântecul studenţesc a fost popularizat în piese de teatru, opere, lucrări simfonice; a fost scrisă chiar şi o operă purtând acest titlu.
Ab urbe condita (Urbis conditae)
Ab urbe condita (Urbis conditae) (U.C) - de la întemeierea oraşului
Anii la romani erau număraţi de la întmeierea oraşului, adică de la întemeierea Romei (753 î.Hr.). Legenda spune că Romulus, fondatorul Romei, a tras prima brazdă pe locul unde s-a întemeiat oraşul.
U.C. pus după cifrele anului înseamnă anul de la fondarea Romei (de exemplu: 450 U.C.).
Titus Livius şi-a intitulat cartea de Istorie romană: Ab urbe condita libri.
Cave ne cadas!
Cave ne cadas! - Ia seama să nu cazi!
În cortegiile triumfale la romani, în spatele învingătorului se afla un sclav care-i spunea aceste cuvinte pe tot parcursul drumului spre Capitoliu, avertisment împotriva trufiei.
Cine se aseamănă se adună
Acesta este unul dintre cele mai vechi adagii ale antichităţii greco-romane. Homer, poetul orb al Greciei arhaice, l-a folosit în Odiseea, poem de mari dimensiuni în care cântă aventurile lui Ulise (Odiseu). După victoria aheilor asupra troienilor, eroul grec se îndreaptă spre insula sa, Itaca. Îi vor fi necesari 10 ani pentru a ajunge la destinaţie. Deghizat în cerşetor, el este condus acasă de un porcar. "Iată un nenorocit condus de un alt nenorocit, astfel zeii îi adună pe cei care se aseamănă! Porcar ticălos, unde îl duci pe acest cerşetor lacom, acest blestem al ospeţelor, care-şi va rezema umerii de toate uşile, cerând resturi de mâncare?", exclamă un căprar întâlnindu-i pe cei doi oameni în zdrenţe.(...)
O formulă reluată de filosofi
În epoca clasică ( sec. V - IV î.Chr.), Platon apoi Aristotel utilizează de asemena adagiul "Cine se aseamănă se adună", precizând ironic "gaiţă lângă gaiţă" (gaiţa este un prădător de cuiburi, cunoscută totodată pentru ţipetele sale stridente).
În secolul I î.Chr. Cicero foloseşte şi el formula într-un sens pesimist: "Am auzit adesea plângerile contemporanilor mei - după un vechi proverb, se adună de bună voie cine se aseamănă -, personaje consulare, precum Caius Salinator, Spurius Albinus, lamentându-se pentru că erau nevoiţi să renunţe la plăceri fără de care nu concepeau viaţa şi, în acelaşi timp, pentru că oamenii care, mai înainte, se ţineau după ei, acum îi abandonau."
Şi poporul din Roma, în epocă, utilizează o variantă cu animale a proverbului: "Măgarul se freacă de măgar."
Oderint, dum metuant!
Oderint, dum metuant! ( fr., Să mă urască, dar să se teamă de mine!)
Cuvintele au fost puse în gura lui Atreus, (rege al Micenei cândva între 1400 şi 1200 Î.Ch.) de scriitorul latin Lucius Accius, autor de tragedii inspirate din legendele şi miturile grecilor.
Atreus ar fi guvernat prin teroare, folosind toate mijloacele pentru a se menţine la putere: torturi, atentate, trădări, canibalism. Legenda spune că soarele însuşi şi-a schimbat drumul pe cer, îngrozit de ceea ce vedea. Descendenţii lui Atreus, atreizii ( fiul său, Agamemnon, şi nepotul său, Oreste ) reproduc în tragediile clasice ateniene toate aceste crime şi multe altele cu mare constanţă. Sângele lor este blestemat.
Din tragediile lui Accius, nu au rămas decât câteva mici fragmente, în care se găseşte şi faimoasa deviză miceniană. Cicero o citează în secolul următor: Vedem, în teatru, care a fost soarta celor ce au zis: "Să mă urască, dar să se teamă de mine!". În plin război civil după asasinarea lui Cezar, oratorul îl viza astfel direct pe adversarul său, Marcus Antonius.
Se pare că era zicala favorită a lui Caligula.
În 1648, la debutul Frondei, primul-ministru Mazarin era atacat în numeroase pamflete rimate (numite mazarinade), care denunţau proiectul său de a introduce un nou impozit. Cardinalul a făcut acest scurt comentariu, inspirat din Atreus: Să scrie, dar să plătească!
Bacchus a noyé plus d'hommes que Neptune
Bacchus a noyé plus d'hommes que Neptune ( fr., Bacchus a înecat mai mulţi oameni decât Neptun )
Ştiind că Bacchus a fost zeul vinului şi Neptun, zeul mărilor, sensul acestei zicale franceze e clar: cârciumile au provocat mai multe victime decât oceanele. Un avertisment deci pentru cei care uneori îşi beau şi mintea!
Faber est suae quisque fortunae
Faber est suae quisque fortunae (lat., Fiecare este făuritorul propriului său destin) - Salustiu, în lucrarea Historia rerum in republica Romana gestarum (cartea I, cap.1).
Reluând tema istoricului latin, poetul francez Mathurin Regnier din secolul al XVI-lea, care s-a străduit să valorifice literatura antică, a formulat aceeaşi idee într-o expresie devenită proverb: Chacun est artisan de sa bonne fortune. (Satire, XIII, 1).
Un conţinut apropiat găsim în zicala noastră: Cum îţi vei aşterne, aşa vei dormi.
sâmbătă, 5 noiembrie 2011
Joi va trebui sa predau prima mea lectie pentru practica pedagogica!Este o lectie de limba romana despre Nivelul stilistico-functional al Limbii romane.Am hotarat sa impart si cu voi cateva elemente ale tipurilor de limbaj!Mult succes tuturor in continuare si astept sa imi spuneti si voi care vor fi primele voastre lectii!Apoi vom impartasi pareri despre prima noastra experienta in lumea pedagogiei:).
Limbajul standard este o varianta stilistica a limbii literare utilizata in conditii obisnuite de comunicare, fara marci affective. Cu precadere, limbajul este recomandat a fi intrebuintat in scoala, in situatiile oficiale de comunicare, in mass-media. Intre consecintele utilizarii sale, se pot enumera pierderea expresivitatii comunicarii, disparitia impresiei de spontaneitate, de implicare afectiva, folosirea cuvintelor cu sens propriu, renuntarea la folosirea termenilor regionali, populari, arhaici, a jargonului si a argoului care sunt inlocuiti cu echivalentul lor din limba literara.
Limbajul literar este aspectul cel mai ingrijit al limbii, legat nemijlocit si consolidat prin scris, desi nu exclude si varianta vorbita, si care respecta un ansamblu de norme. Utilizarea sa presupune, de asemenea, existenta caracterului constient. Limba literara nu trebuie confundata cu limba operei literare care poate utiliza, in functie de context, de vorbitor si de scopul comunicarii, orice tip de limbaj, asadar si standard, si colocvial, si popular, si regional, si arhaic, si elemente de argou sau de jargon.
Limbajul colocvial/ familiar este predominant oral. Presupune conversatie intre persoane cu statut social apropiat sau intre care exista un anumit grad de intimitate, de exemplu rude, prieteni, cunostinte. Are o mare expresivitate a comunicarii, prin impresia de spontaneitate, de naturalete, de implicare afectiva pe care o produce. Adeseori contine o naunta glumeata sau ironica. In scris, se intalneste mai ales in corespondenta si, mai rar, in scrierea de tip jurnalistic.
Limbajul popular/regional este predominant oral, fiind folosit in literatura scrisa din dorinta de a crea impresia de autenticaitate a vorbirii personajelor sau de creare a culorii locale ori de caracterizare indirecta a personajelor. In mod concret, se poate manifesta prin folosirea unor termeni specifici unei anumite regiuni, eventual a argoului (mai ales in mediul urban). Se manifesta la nivel fonetic, gramatical, lexical si semantic.
Limbajul arhaic are in vedere o perioada a limbii depasita ori pe cale de disparitie si se manifesta la nivel fonetic, morfologic, sintactic si stilistic. Unele particularitati arhaice s-au pastrat in anumite regiuni, fiind astfel atat arhaisme, cat si regionalime. Expresivitatea limbajului arhaic apare doar in momentul in care acesta este utilizat in textul literar sau in limbaju familiar/colocvial, cu functia de evocare, de creare a culorii locale sau pentru a conferi o nuanta glumeata comunicarii. Pentru momentul in care au fost indusi in limba, termenii nu pot fi considerati arhaici si nu au o valoare expresiva, ci pot fi considerati a apartine limbajului standard.
Este o lectie pe care o voi preda la clasa a X-a!Am uitat sa precizez.
Limbajul literar este aspectul cel mai ingrijit al limbii, legat nemijlocit si consolidat prin scris, desi nu exclude si varianta vorbita, si care respecta un ansamblu de norme. Utilizarea sa presupune, de asemenea, existenta caracterului constient. Limba literara nu trebuie confundata cu limba operei literare care poate utiliza, in functie de context, de vorbitor si de scopul comunicarii, orice tip de limbaj, asadar si standard, si colocvial, si popular, si regional, si arhaic, si elemente de argou sau de jargon.
Limbajul colocvial/ familiar este predominant oral. Presupune conversatie intre persoane cu statut social apropiat sau intre care exista un anumit grad de intimitate, de exemplu rude, prieteni, cunostinte. Are o mare expresivitate a comunicarii, prin impresia de spontaneitate, de naturalete, de implicare afectiva pe care o produce. Adeseori contine o naunta glumeata sau ironica. In scris, se intalneste mai ales in corespondenta si, mai rar, in scrierea de tip jurnalistic.
Limbajul popular/regional este predominant oral, fiind folosit in literatura scrisa din dorinta de a crea impresia de autenticaitate a vorbirii personajelor sau de creare a culorii locale ori de caracterizare indirecta a personajelor. In mod concret, se poate manifesta prin folosirea unor termeni specifici unei anumite regiuni, eventual a argoului (mai ales in mediul urban). Se manifesta la nivel fonetic, gramatical, lexical si semantic.
Limbajul arhaic are in vedere o perioada a limbii depasita ori pe cale de disparitie si se manifesta la nivel fonetic, morfologic, sintactic si stilistic. Unele particularitati arhaice s-au pastrat in anumite regiuni, fiind astfel atat arhaisme, cat si regionalime. Expresivitatea limbajului arhaic apare doar in momentul in care acesta este utilizat in textul literar sau in limbaju familiar/colocvial, cu functia de evocare, de creare a culorii locale sau pentru a conferi o nuanta glumeata comunicarii. Pentru momentul in care au fost indusi in limba, termenii nu pot fi considerati arhaici si nu au o valoare expresiva, ci pot fi considerati a apartine limbajului standard.
Este o lectie pe care o voi preda la clasa a X-a!Am uitat sa precizez.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)