Traditii in Ajun!

Ne-am obisnuit cu totii, deja, cu acest obicei specific Sarbatorilor de iarna de a primi vizita preotului in casele noastre in ajunul Nasterii Domnului si in ajunul Bobotezei. Obiceiul a devenit o traditie de mare folos duhovnicesc, atat pentru slujitorii Bisericii, cat si pentru credinciosii ei, atat pentru cei de la oras, cat si pentru cei de la sate. Pe de o parte, acest folos reciproc consta in comunicarea directa a mesajului sarbatorilor printr-o comuniune calda, intru bucurie, fata catre fata, intre membrii clerului si membrii Bisericii. Dorinta de a intalni preotul si de a-l primi in casa in aceste zile se manifesta la marea majoritate a credinciosilor cu foarte mare ardoare, intrucat multi considera ca este o zi speciala si datorita importantei Sarbatorii, dar si pentru motivul ca, momentul este pentru foarte multi singura ocazie de peste an cand intra preotul in casa lor. Intrand "omul lui Dumnezeu" in casa, odata cu el intra si Cel pe care-L vesteste, moment cand timpul parca sta pe loc, iar cerurile se deschid pentru a privi Cel Preainalt in casa si in sufletele celor care au deschis usa trimisului lui Dumnezeu, care este preotul. Pe de alta parte, aceasta vizita pastorala ocazionata de cele doua Praznice imparatesti ofera prilejul pastorilor de a-si intalni fiii si fiicele duhovnicesti, de data aceasta in casele lor, nu in Casa Domnului, in bisericile cele mici de acasa, unde locuiesc familiile lor, nu in Biserica cea mai mare, unde locuieste Dumnezeu si unde se aduna intreaga obste a credinciosilor ce formeaza marea familie a "fratilor si surorilor Domnului", casnicii Lui de pe pamant. Aceasta iesire in afara Bisericii a slujitorilor sfintelor altare de a vesti lumii doua evenimente majore din istoria mantuirii, Nasterea Mantuitorului si Botezul Domnului nu este altceva decat implinirea unei porunci data acestora de catre Mantuitorul nostru Iisus Hristos "de a propovadui Evanghelia la toate neamurile" (Marcu 16:15), dimpreuna cu toate celelalte adevaruri si invataturi descoperite de Dumnezeu pentru a fi aduse la cunostinta tuturor oamenilor. Sarbatorile crestine din preajma Anului Nou sunt sarbatori ale bucuriei, bucuria ca a venit in lume Fiul lui Dumnezeu, ca S-a nascut din Fecioara Maria Mantuitorul lumii si ca la Boboteaza, Fiul este aratat de Dumnezeu-Tatal cu glas de tunet din cer si prin pogorarea Duhului Sfant. Aceste adevaruri le vestesc si preotii cu mare bucurie, cantand troparele Nasterii si Botezului Domnului cand merg cu icoanele celor doua Praznice, in zile diferite, dupa caz, binecuvantand si sfintind cu aghiazma casele credinciosilor. Este specific bucuriei atunci cand pune stapanire pe sufletul cuiva sa fie impartasita tuturor; de aceea, este o intalnire a bucuriei, bucuria celor care vestesc si bucuria celor care primesc cu bucurie vestea. Aceleasi bune vestiri le aduc si colindatorii care canta colinde umbland pe ulitele satelor ori batand pe la usile crestinilor de la orase. Toti acestia intregesc tabloul Sarbatorilor, aidoma descrierilor biblice prin corespondentele ce se pot stabili intre personaje. Acolo avem magii de la Rasarit, pastorii si ingerii care cantau binevestind, iar aici avem preotii si colindatorii, care fac acelasi lucru. Mantuitorul si ieri si azi le spune tuturor aceleasi cuvinte: "Cine va primeste pe voi, pe Mine ma primeste, adica pe Cel care va trimis pe voi, si cine asculta de voi, de Fiul asculta si de Cel care L-a trimis pe Fiul in lume, adica pe Dumnezeu-Tatal" (Luca 10,16). Faptul ca sarbatorile de iarna, din lunile decembrie si ianuarie, iata sunt una la sfarsit de an, anume praznicul Nasterii Domnului, iar cea de-a doua, respectiv la inceput de an, anume Sarbatoarea Bobotezei, arata ca prezenta preotilor in mijlocul familiilor crestine este de bun augur, din foarte multe motive. O explicatie are temei in convingerea ca, orice inceput si sfarsit de lucrare este bine sa primeasca binecuvantarea lui Dumnezeu. Impreuna cu Dumnezeu incepem si sfarsim ziua, luna, anul si orice alta lucrare omeneasca. Un alt motiv il constituie iesirea la propovaduire a trimisilor lui Dumnezeu, care nu se poate face numai din amvonul Bisericii, ci si oriunde in alta parte unde vietuiesc crestini. Aceasta lucrare este o prelungire carismatica, dar si misionara atat a lucrarii personale a preotului in raport cu pastoritii sai, dar si o extrapolare a lucrarii Bisericii, in general, ce are in vedere implicarea ei sociala in viata comunitatii. Pe de o parte, preotul are prilejul sa-si desavarseasca cunoasterea si apropierea fata de fiii sai duhovnicesti, le poate aduce mangaiere sufleteasca celor intristati de propriile necazuri si boli, ii poate intari in credinta pe cei descurajati de problemele vietii sau le poate ridica moralul celor slabi la suflet, ii cunoaste pe cei care s-au departat de Biserica ori ii poate cerceta si aduce la staulul ei si pe acei credinciosi pe care-i numim din aceasta pricina, "oi ratacite". De asemenea, preotul ca purtator de daruri ale Duhului Sfant si sfintit slujitor al lui Dumnezeu se arata pe sine si sfintit slujitor al oamenilor, binecuvantandu-le casele si stropindu-i pe credinciosi cu aghiazma pentru alungarea duhurilor rele si a raului din casa ori a intinaciunilor din viata lor. Prezenta unsilor Domnului in casele crestinilor, este in fapt nevazut, o prezenta a Insusi Celui vestit de acestia, atat prin prezenta personala a slujitorilor Sai, prezenta purtatoare a harului divin, cat si prin Icoana Praznicului, apoi si prin cantarile specifice sarbatorilor anuntate, dar si prin intermediul unor scurte rugaciuni si binecuvantari, care se rostesc cu acest prilej de catre preot, binestiind ca, lucrarea Bisericii si a preotului este insasi lucrarea lui Hristos in lume. "El este Cel ce aduce si se aduce, Cel ce se imparte si nu se desparte " si pe toti ii sfinteste... Asadar, mersul cu Ajunul este un schimb reciproc de daruri intre preoti si credinciosi, preotul isi asaza harul si binecuvantarea sa peste sufletele celor care-l primesc cu bucurie, aducand si de Sus o anume prezenta spirituala si cantare ingereasca, iar credinciosii isi deschid usa sufletului si a casei, pentru a patrunde o lumina lina divina si o raza cereasca, ce aduce in minte si in inimi, o intelegere luminoasa a semnificatiilor Praznicului si o traire duhovniceasca a momentului si a evenimentului vestit. Bineinteles ca si preotul ia la cunostinta nevoile spirituale si materiale ale familiilor crestine, despre felul cum traiesc si se inteleg membrii acestor familii, putand in acest fel sa afle care credinciosi au posibilitati mai mari financiare si care ar putea ajuta pe cei mai saraci din comunitate sau care ar putea sprijini intr-un fel sau altul activitatile Bisericii, ale parohiei din care fac si ei parte. Prin urmare, Praznicele vestite de preoti in Ajunul lor constituie o impartasire intru bucurie si o comuniune a darurilor pe care Dumnezeu le-a daruit tuturor, iar intalnirea dintre preoti si credinciosi devine astfel o inainte-praznuire liturgica, in afara zidurilor Bisericii, dar in comunitate, ca extensiune misionara concretizata prin prezenta si comuniune a preotului cu fiecare si a tuturor cu Dumnezeu.

Sursa: crestinortodox.ro autor Pr Alin-Cristian Preotu

Switzerland

Scooby citeste :x!

Adevărat grăieşte!

De ce a fost indispensabil Traian Băsescu?

                                                                                                        de Andrei Cornea 

Traian Băsescu reprezintă o combinație rară de om politic: l-aș numi un mahalagiu cu viziune.
Printre criticii – numeroși acum – ai gu­vernării USL din săptămânile acestea dom­nește, uneori, o semnificativă ipocrizie. Acești critici, care susțin că ei apără statul de drept, legea și justiția, au deplină dreptate, având în vedere abuzurile fără pre­­cedent la care acestea au fost supuse din partea gu­vernării USL. Totuși, mulți dintre ei se feresc să critice la fel de vehement sus­pen­darea în sine a lui Tra­ian Băsescu, afirmând că ple­ca­rea de la putere a pre­șe­din­telui ales nu e un lucru grav, ba chiar că e pozitivă, cu condiția să se res­pecte Cons­tituția. Ei uită sau se fac că au uitat că bruma de stat de drept și de independență a justiției realizate în ultimii ani s-au da­torat nu numai pre­siunilor Uniunii Euro­pene, ci și rolului de „jucător“ al pre­șe­din­telui. Într-un fel, acești critici democrați sunt mai nedrepți decât adversarii politici antidemocrați ai președintelui din USL. Aceștia, cel puțin, știu de ce vor să scape de el: fiindcă reformele pe care le-a ins­pirat riscă să-i ducă la închisoare pe des­tui dintre ei.
Aici, mulți vor riposta: dar n-are și Bă­ses­cu defecte, ba chiar mari? Ba are, dar, ca să spun așa, ele erau aproape inevitabile. Iată de ce.
Traian Băsescu reprezintă o combinație ra­ră de om politic: l-aș numi un mahalagiu cu viziune. Fundamentul său este cel al ma­halalei (sau, dacă vreți, al plebei): de aici bancurile lui fără perdea adesea, de aici „hăhăitul“ celebru; de aici mai ales spi­ritul certăreț, de țață care se ceartă cu vecina peste gard, de aude toată maha­la­ua. (Ce altceva au fost intervențiile sale în direct la televiziuni?) Mahalaua, massa („pros­timea“) simte bine acest lucru și l-a primit (sau l-a huiduit) întotdeauna pe Bă­sescu ca pe unul de-al lor, vorbind limba lor. Ați observat plăcerea oamenilor sim­pli de a se fotografia cu pre­ședintele? Vi-i închipuiți fă­când același lucru cu An­to­nescu, cu Năstase, cu Pon­ta? Ferească Dumnezeu! Când greșește, din nou ma­halaua din el îi dictează ale­gerile: Elena Udrea, de pil­dă. Stilul său de conducere, perfect natural, cu o au­to­ri­tate înnăscută, este ceea ce mahalaua recunoaște, nu autoritatea dată de funcție. Cum se explică faptul că multă vreme după tăierile de salarii, mahalaua a rămas tăcută? Simplu: ea a recunoscut au­toritatea naturală a șefului, care e șef nu fiindcă alții l-au instalat, ci fiindcă este un conducător natural.
Peste acest fundament, Băsescu a așezat – numai el știe cum – o viziune și care se în­tâmplă să fie exact ideea unei părți nu foarte largi a populației: modernizarea sta­tului, înțelegând prin aceasta reforme ra­dicale în direcția statului de drept, a unei justiții imparțiale și eficiente, lupta îm­po­triva corupției, un nou sistem admi­nis­trativ, o nouă Constituție, o nouă educație etc. Lucruri importante pentru oamenii eli­tei intelectuale, dar deloc interesante pen­tru mahala, mai ales în vremuri de cri­ză economică. Paradoxul este deci că acest om, legat prin toate fibrele sale de ma­hala, s-a pus cu toată puterea, timp de 8 ani, în slujba unei viziuni care nu numai că nu era a mahalalei, dar o contrazicea fun­damental: mahalaua vrea un stat ar­haic, patrimonial și se împacă bine cu un sistem oligarhic și corupt al baronilor, cu condiția să-i „pice“ ceva. Cum atunci să di­rijezi națiunea spre statul modern? Într-un singur mod: preluând ideile părții ins­tru­ite, dar minoritare și seducând mahalaua ma­joritară și care nu vrea să știe de „idei“, în felul cum numai un om al ma­ha­lalei o poate face. De aceea, Băsescu a fost, printre politicieni, o rara avis. Chiar PDL l-a urmat cu rezerve și poticneli tot mai mari: politicienii de rând știu că tre­buie să fie „populari“, dar nici ei nu vor să audă de „idei“. Maxima lor abilitate es­te să plutească fără să se răstoarne în direc­ția curentului. Băsescu a încercat alt­ceva: să meargă împotriva curentului, pă­călind un timp mahalaua – ceea ce e a fă­cut din el un om de stat autentic și un li­der, singurul pe care l-am avut în ultimii douăzeci și ceva de ani. (Iliescu, care trece drept om de stat, nu fost așa ceva, deoa­re­ce el a preferat să meargă în direcția curen­tului, iar Constantinescu, adus la putere printr-un complex rar de împrejurări, a pierdut repede orice control asupra cu­ren­tului, răsturnându-se cu barcă cu tot.) Dar toate, absolut toate marile reforme din istorie (în lume sau la noi) s-au făcut îm­potriva curentului. Mahalaua n-a inven­tat niciodată nimic.
Combinația aceasta neobișnuită dintre ma­hala și viziune a fost fericită și indis­pen­sabilă pentru progres, dar tot ea i-a adus pre­ședintelui necazuri. Nu o dată, intelec­tu­alii au strâmbat din nas, atunci când ma­halaua a răzbătut în comportamentul pre­șe­dintelui: „e prea conflictual“, au zis ei; iar mahalaua s-a înfuriat când „patronul“ i-a cerut să strângă cureaua în numele unei idei. Și astfel s-a născut ipocrizia uno­ra și ura celorlalți.
Fără Traian Băsăscu (dacă va fi demis la re­ferendum), „dreapta“, sau mai bine partea reformistă a societății românești, va avea mari probleme. Numărul nu e de partea ei, iar democrația privilegiază numărul. Ma­halaua e totuși echitabilă: îi disprețuiște și pe politicienii din „dreapta“, și pe cei din „stânga“. Deocamdată, se va dărui ul­timilor, care măcar promit să o răs­plă­tească mai bine. Cu Băsescu a fost altceva: mahalaua l-a iubit mai întâi, apoi, parțial, l-a urât; dar nu l-a disprețuit niciodată. Cât despre intelectuali, recunoștința lor e, ca de obicei, călduță. Țipă pe stradă pen­tru statul de drept, dar destui nu înghit că cel care s-a bătut pentru acesta a avut doar un brevet de căpitan și „școala vieții“ și că, probabil, nu l-a citit niciodată pe Mircea Cărtărescu. //

Toamna

Paul VERLAINE   (1844-1896)

Chanson d'automne

Les sanglots longs
Des violons
De l'automne
Blessent mon coeur
D'une langueur
Monotone.

Tout suffocant
Et blême, quand
Sonne l'heure,
Je me souviens
Des jours anciens
Et je pleure

Et je m'en vais
Au vent mauvais
Qui m'emporte
Deçà, delà,
Pareil à la
Feuille morte.